Cândva în munți am dat de niște stânci
Care cântau. Sau, poate, soarele
Cânta din ele-așa cum în vechime
Scotea, se zice, sunete de liră
Dintr-un colos de piatră, în Egipt.
Poate-or fi fost și ele statui odinioară;
N-a spus lui Alexandru Machedon
Un sculptor că e gata să-i cioplească
Statuia dintr-un munte,
C-un râu pe umăr și-un oraș în palmă?
Privindu-le mai bine, m-am gândit
Că steiurile acelea sunt niște sarcofagii
În care-au fost înmormântați giganții,
Și ticăitul meșter sculptor Timpul
Le-a tot cioplit pân’ le-a făcut asemenea
Cu trupurile dinăuntru!..
Dar cântecul, o cântecul acela,
Pe care eu l-am auzit, de unde,
Din tăceri străvechi și lungi și-adânci
S-a strâns ivindu-se-n acele stânci?
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a transformării naturii, sugerând că stâncile pot fi sarcofage ale unor giganți sculptați de timp. Cântecul misterios emană din tăceri străvechi, ascunse în aceste stânci.
