Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie,
Spre-a-mi dogori-n deșert răcitul sânge iarăși;
Nu voi chema nici tineri ani, departe mie,
Și dragostea nebună cu care-au fost tovarăși.
Pleca-voi liniștit întru puterea de ne-nvins,
O singură dorință neizbutind s-ascund:
Ca vânt de toamnă patimi să-mi fi stins,
Cum zilele îmi rup din părul cel cărunt.
Iar scape-mi sufletul bolnav, sătul de lume,
Ușor de lanțul lumii, ușor să pot începe
Trai nou pe-un mal pierdut de apă fără nume,
Sub dealuri sinilii, lângă tăcute stepe.
Și unde meri și pruni cu floarea s-or întrece,
Și unde-s nori puțini și vremile-s blajine,
Și sălcii se apleacă în clara undă rece,
Și strânge seara-n stup cumințile albine.
Iar poate, tot sperând, eu zări am să scrutez,
Tânjind după prieteni și dulcele lor cor,
Curatele lor inimi, cum luna noaptea-n miez,
Gingașe – cânt de muză – sufletele lor.
Acolo, în sfârșit, ce-am jinduit să dobândesc,
Am plănuit, am așteptat, voi dobândi în ani târzii,
Și, din tihnit liman de ideal lumesc,
Eu, surâzând, voi trece-n tărâm de veșnicii.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a scăpa de suferințele vieții și de a găsi pacea într-un loc idilic, aproape de natură. Vorbitorul aspiră la o viață simplă și liniștită, dar și la reîntâlnirea cu prietenii și la dobândirea idealurilor în eternitate.