Josnică moarte, milei cât dușmană,
durerii, antică mamă,
judecată a toate peste seamă,
imii dând amărăciunea hrană,
din care plec numai și numai rană,
să te proscrie, limba țipă-n vamă.
Și dacă azi vreau să-mi cerșești iertare
s-ar cădea să spun,
greșala ta nedreaptă e, oricare,
nu pentru că ascunsă e oricum,
ci pentru ca mânia să-nfioare
pe cel hrănind iubirea de acum.
Ai izgonit curtoazia din lume
și ce era prin doamna mea onoare
în tinerețe râzătoare
ai nimicit amoroasa minune.
Doar ceea ce e dar de preț în ea,
descoperit să vi se dea.
Cine nu-i vrednic pentru mântuire
să nu spere nicicând să-i fie însoțire.
Sensul versurilor
The poem expresses profound sorrow and resentment towards death, personified as a cruel enemy. It speaks of the pain and bitterness inflicted by death, the loss of courtesy and love, and the ultimate desire for retribution. The poem concludes with a reflection on worthiness and salvation.