Ce ești și ai, străbunii tăi îți lasă
Din tată-n fiu. Cu toții-acum
Trasează-același labirintic drum
De dragoste de la Adam purceasă
Și de la Cain și Abel, în zorii
Atât de vechi că-s azi mitologie.
Ajung străbunii, prin pustiu și-urgie,
În clipa zămislirii. Simt fiorii
Prezenței lor multiple. Suntem noi.
Ești tu și-acei ce-n urmă-ți vin mereu,
Mulțimea celor zămisliți din greu:
Ai lui Adam copii în lung convoi.
Stă veșnic cuibărită-n lucruri,
Ce-s ale timpului grăbite trucuri.
Sensul versurilor
The poem reflects on the weight of ancestry and the inherited path from father to son. It explores the idea that we are all connected to our past, carrying the burdens and legacies of those who came before us. The poem suggests a sense of inevitability and the cyclical nature of time and family.