Ridicase vântul, dintr-un luminiș,
Frunzele căzute întru veșnicie
Printre mărăcinii unde-o bălărie
Își păzea hotarul propriului tufiș.
Le-a urcat în slavă, le-a purtat pe sus
Peste lumea-n care toamna așternuse
Noi culori, intense, parcă nesupuse
Pictorului care-n ceruri le-a compus.
Au trecut de norii plini de zile reci
Fulgerând a moarte înspre pământeni,
Au trecut de codri tânguind jieni,
Au zărit uitarea-n vechile poteci.
Mai plângeau când vântul le mai rătăcea
Prin deșert de ceață c-un contur de moină,
Iar atunci, din ceruri, se-auzea o doină
Cum doar printre îngeri s-ar putea cânta.
Peste lacul toamnei, coborând pieziș,
Le-a dat drumul vântul, le-a lăsat să cadă,
Apa să le poarte, ca pe o baladă,
Înspre nemurirea pietrei de prundiş.
Daniel Vișan-Dimitriu
(17 nov. 2020, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa descrie călătoria frunzelor moarte purtate de vânt prin diverse peisaje, culminând cu căderea lor în apă și transformarea simbolică în piatra de prundiş. Este o meditație asupra efemerității vieții și a legăturii dintre natură și eternitate.