De două mii de ani – cum e firesc –
e tot mai mare soclul: piețe, vetre,
cu dalele lor galbene sporesc
adăugând asfaltul lângă pietre.
Bătrânul e la fel: un urlet mut
îl ține-n umbra deasă; dintr-o parte
se vede barba care i-a crescut
cu firul alb, decolorat de moarte.
Copiii sunt mai mulți. Și vin mereu.
Ca-n vremurile vechi, când fiecare
ființă își avea destinul său
și frumusețea scrisă-n mădulare,
ei urcă și-mpietresc: sălbatic grup
în care-nchipuind prelungi eșarpe,
plângând sub daltă, fiecare trup
e sugrumat de propriul șarpe.
Sensul versurilor
The poem reflects on the Laocoon sculpture, depicting the eternal suffering and struggle against fate. It explores themes of art, mortality, and the inescapable nature of suffering, symbolized by the figures being strangled by snakes.