Iubesc-te când taci, căci pari a fi absentă,
percepi din depărtare, cum vocea mea se scurge.
De parcă ochii tăi ar fi orbiți de-o rază,
iar un sărut de parcă pe-o viață ți-ar ajunge.
Cum sufletu-mi, iubito, se află pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi aparțin doar mie.
O, fluturaș din visuri, suspinul vieții mele,
încapi doar în cuvântul captiv: melancolie.
Și te iubesc când taci, de parcă-ai fi departe,
parcă ai fi mirajul ce în lumină piere.
Tu mă auzi din hăuri, cum vocea mea dispare.
Mă lasă să mă mistui. Mai mult ce aș mai cere?.
Și lasă-mă, iubito, să-ți spun tot prin tăcerea
împlinită ca inelul, precum lumina clară,
că ești noapte cu aștri ce rătăcesc sub boltă.
Tăcerea ta-i a stelei din lumea selenară.
Iubesc-te când taci, căci pari a fi absentă,
de parcă-ai fi departe, de-o veșnicie moartă.
Și-atunce ne-ar ajunge o vorbă doar, un zâmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevărată.
Sensul versurilor
The poem expresses a deep, melancholic love, intertwined with the concept of silence and absence. The speaker finds a unique connection in the beloved's silence, perceiving it as a profound and mysterious presence. It's a love that transcends words, finding solace and meaning in the unspoken.