Homer – Odiseea / Cartea V

Calipso.
Iar mândra Eos, cea de-alboare plină,
lăsând pe soțul ei Titon în pat,
ducea și-n cer și pe pământ lumină.
Dar zeii ceilalți ședeau la sfat,
și-n mijloc tatăl Zevs, cui i se-nchină
pământul-ntreg și cerul luminat.
Și-Atena-n mijloc le vorbea de-Ulise,
că-l ține nimfa prins, și deci le zise:
„Părinte Zevs, și voi ce-n vecinicie
trăiți în cer! De-acum așa m-aștept,
că nici un rege-n lume să nu fie
nici bun și blând, nici scut al celui drept,
ci nesfârșit să spumege-n mânie
și-o inimă de lup să aibă-n piept!
Căci nici un neam nu-și mai aduce-aminte
de cel ce l-a iubit ca un părinte!
El zace-ntr-un ostrov, în larga casă
a nimfei care-l vrea bărbat acum,
și-oricât de mult de țara lui îi pasă,
nu poate-acum porni, căci n-are cum,
căci nici Calipso, volnica, nu-l lasă,
și n-are soți și-o navă-a sa de drum,
să-l ducă-n larg pe-ntinsul spate-al mării.
Și-acum și prinții vreau să dea pierzării
pe singuru-i copil, de când plecat-a
la Pilos și la Sparta, unde-i dus
crezând s-adune vești ce-i face tata! ”
Iar Zevs, acel ce-adună nori pe sus,
răspunse-așa la câte spuse fata:
„Copila mea! Mă mir ce vorbe-ai spus!
Dar n-ai ursit chiar tu pe-Ulise, spune,
s-ajungă-n țara lui și să-și răzbune?
Căci ai puteri, ca toți nemuritorii,
să-l porți pe Telemah sub scutul tău.
Condu-ți-l deci, și fă ca pețitorii
să nu-mplinească gândul lor cel rău! ”
Zicând, se-ntoarse-acel ce-adună norii
spre Herme-al său copil și sol al său:
„Să-mi pleci la cea cu galbene cosițe,
și spune-așa sălbatecei zeițe:
Să-l lase pe-Odiseu curând să plece,
precum ieși din sfatul nostru sfânt,
dar singur el, deci fără de-a-l petrece
nici zeu din cer, nici om de pe pământ.
Pe-o largă plută peste-adânc va trece
și-a optsprăzecea zi, gonit de vânt,
sosi-va la feaci, sfârșit de trude,
la cei ce sunt prin tați cu zeii rude.
Ei, ca pe-un zeu cinstindu-l, îl vor duce
în țara lui, pe-o-navă-a lor, umplut
de straie-n dar, de-aramă ce străluce
și de-aur scump, cât nici n-ar fi putut
chiar însuși el din Ilion aduce,
oricât de mult noroc ar fi avut.
Că-i scris să-și vadă pragul locuinții,
pe-ai săi și-averea ce i-au strâns părinții! ”
A zis, iar Hermes i-a-mplinit cuvântul.
Opici de aur deci sub tălpi a pus,
căci ele-l duc pe mare-ori pe pământul
cel fără de hotar, în zbor pe sus,
în boarea cea de-amurg ce-o bate vântul.
Vrăjit băț al său și l-a adus,
cu cel ce ochii-oricui ar vrea-i vrăjește,
dar și din somn pe-oricine vrea-l trezește.
Cu el în mâini se duse vestitorul
și-n dreptul Pieriei ajungând,
căzu din cer pe mare călătorul,
pe luciul sterpei mări acum zburând.
Cum șoimul deci cutreieră cu zborul
întinse golfuri, pești în zbor cătând,
și-și udă-n valuri aripile sale,
așa zbura și el pe-ntinsa cale.
Iar când apoi sosind la-ndepărtatul
ostrov, ieși din luciu-ncălecat,
pornind pe jos la trainic ridicatul
palat al nimfei, și-o găsi-n palat.
Umplea de zare-un mare foc palatul,
arzând pe vatră cimbru și uscat
ienupăr frângăcios; și dulce focul
umplea-mprejur de-un bun miros tot locul,
iar ea cânta, purtând cu-ndemânare
suveică de-aur și țesea covor.
Umbrea-mprejurul casei codru mare
de arini și brazi și plopi, și-n crângul lor
culcuș aveau iuți paseri de pe mare,
cu largi aripi, amestecat popor
de șoimi și-ulii și corbi ce-n largul zării
cu lacomi ochi pândesc întinsul mării.
Bogată-n struguri viță umbritoare
frumos învestmânta palatul ei,
iar limpezi ca de-argint curgeau izvoare,
cotind în patru părți pe câmpii cei
făcuți covor de nesfârșită floare.
Pe-aici venind, chiar unul dintre zei
oprit în drum un rob ar fi uimirii
de-atâtea dulci prisosuri ale firii.
Deci Hermes sta cu inima mirată
de-atâta farmec mai presus de gând;
iar când îi fu privirea săturată,
intră în casa ei. Deci ea văzând
pe Herme-n prag, îl cunoscu pe dată,
căci astfel zeii se cunosc oricând,
chiar dacă pân-atunci străini ei fură
și niciodată-n ochi nu se văzură.
Dar nu-l găsi și pe-Odiseu acasă,
căci el, șezând pe malul sterpei mări,
plângea privind cum valurile pasă
pe largul câmp al umedelor zări.
Așa cu inima cea arsă rămasă,
sta zi cu zi, stârșit de supărări.
Lui Hermes deci un scaun zâna-i dete,
frumos cioplit și nalt, și-n față-i stete:
„Ce vânt te-aduce, zeule preabune,
cu sceptru de-aur, căci în casa mea
acum te văd de-ntâi, și mi-e minune?
Voi face tot ce-mi ceri, de voi putea
să fac și-i lucru drept, dar haid’ și spune,
și dacă-i de-mplinit, vom mai vedea,
căci inima-mi dă-ndemn pentru-mplinite.
Dar stăi de-ntâi să te-ospătez, iubite. ”
Așa i-a zis și-l duse nimfa-n casă;
în față-i așternu curat ștergar
și-ambrozie dulce i-a adus pe masă,
și roș nectar îi puse-ntr-un păhar.
Iar Herme-acel ce-amurg pe lume lasă
stătea gustând și-ambrozie și nectar.
Iar când sfârși și-adusele bucate,
vorbind a zis cuvinte-întraripate:
„Mă-ntrebi, tu zeu cum ești, ce vrea de vine
la tine-alt zeu? Deci limpede-o să-ți spui.
Mi-a dat poruncă Zevs să viu la tine,
și nu de drag atâta drum făcui.
Căci cine-ar face-atâta drum, vezi bine,
pe mări sărate-așa de dragul lui?
Pustiu fără de-orașe cum să-ți placă?
Nici om, ca-n drum vro jertfă să-ți mai facă!
Dar nici un zeu nu poate să rădice
ce-și puse Zevs în sfântu-i gând, și nici
să-i stea-mpotrivă. Iar acum el zice
că ții robit un om, din câți voinici
au fost la Troia, cel mai neferice.
Ei nouă ani s-au tot luptat aici
și-abia-ntr-al zecelea-ndărăt plecară
cu plean și prăzi, dar foarte supărară
pe-Atena cea care-n Olimp petrece,
iar ea-i goni pe mări cu vânt turbat
și-n mări zvârli pe-ai lui, să i se-nece.
El însă-aici sosi, de vânt mânat,
și Zevs îți cere-acum să-l lași să plece.
Căci nu-i fu scris să moară-nstrăinat,
ci-n casa lui, iubit de toți fărtații
și-n țara-n care-i dorm de-a pururi tații! ”
Atunci, înfiorată de mâhnire,
răspunse zâna: „Pizmătareți sunt
toți zeii-n cer, și nemiloși din fire:
de câte ori vro zână pe pământ
îl are drag pe-un om și vrea iubire,
voi foarte-o pizmuiți în cerul sfânt!
Când vru bărbat pe-Orion Aurora,
ea spin v-a fost în ochii tuturora,
și-ați fost voioși când vecinica fecioară
Diana-n Delos arcul ei l-a-ntins
și-n piept lovindu-l, l-a făcut să moară.
Iar când Demetra-n brațe-avea cuprins,
pe-ogorul cel arat de-a treia oară,
pe Iasion, pe cel de dânsa-nvins,
curând ce-a trebuit și Zevs s-audă
și-l și trăsni-n curând, aprins de ciudă.
Și tot așa nici mie-acum nu-mi iartă
că-mi ții bărbat pe-un om. Dar i-am cules
din gura morții, de pe-o navă spartă,
pe-al cărei fund plutea, căci a trimes
un fulger Zevs, ca-n țăndări să-i împartă
corabia lui pe-al mării umed șes,
și toți găsiră-n mare-ai săi mormântul.
Ci-l scoase viu al apei curs și vântul
pe-acesta-n mal, iar eu numa-n ospețe
ținându-mi-l, o dulce viață vrui
să-i dau de veci și făr’de bătrânețe.
Dar nici un zeu nu poate sta, cum spui,
lui Zevs în drum, nici minte să-l învețe!
Deci ducă-și-l, și-azvârlă-i nava lui
din nou în vânt, pe mări nedomolite;
dar eu, cum vezi și tu, nu-l pot trimite.
Căci nave-aici să-i dau, eu n-am de unde,
și n-am de unde-i da nici soți de drum.
Ci-l pot povățui și n-oi ascunde
să-i spui și să-i arăt și ce și cum. ”
Iar Herme-a zis, cu grabă de-a răspunde:
„Așa să faci, cum zici, și chiar acum.
Și vezi să nu-ntărâți cu-a ta zăbavă
pe Zevs, că știi că furia sa-i grozavă! ”
A zis și-apoi s-a dus acel ce are
vrăjit băț. Iar ea, deși cu greu,
văzând porunca cea făr’de-amânare,
porni pe mal să-l afle pe-Odiseu.
El sta plângând și-acum, cu gemet mare,
și dulcea viață și-o scurgea mereu
în plâns și dor, nevrând să mai rămână,
că nici nu mai iubea de mult pe zână.
Dormea și noaptea fără de plăcere
în patul ei, scârbit de dezmierdări;
și-n fața ei răbda, răbda-n tăcere,
dar zilnic sta cu multe supărări
pe stânci la mal, și-n marea lui durere
plângând privea departe-al sterpei mări
pustiu întins, cum îl frământă vântul.
Calipso deci venind, i-a zis cuvântul:
„De ce te tot bocești acum, sărace,
și plângi cu-atâta foc și nu mai taci?
Că iată, eu te las să pleci în pace.
Gătește-ți plută din bătrâni copaci;
de largă, fă-o cât de largă-ți place
și gard de scânduri nalte-n jur să-i faci,
să poți răzbi pe-ntunecata mare.
Și apă am să-ți dau și de mâncare,
și roșu vin, să ai de-ajuns cu tine,
și-n haine-am să te-mbrac, și adieri
de vânt lăsa-voi, ca s-ajungi cu bine
în țara ta, de au aceste vreri
acei din cer, căci ei sunt decât mine
și-n vrerea lor mai tari și și-n puteri. ”
I-a zis. Dar el, ca mort de-o albă spaimă,
vorbi ca unul ce pierdut îngaimă:
„Ai alta-n gând, dar nu a mea scăpare,
zeiță, vai! Cum crezi tu c-aș putea
străbate-atâta larg pe-adânca mare,
prin valuri și furtuni cu pluta mea?
Când vase iuți, clădite cu-ncercare,
de-abia răzbesc pe mări, cu trudă grea,
chiar și pe-un timp când vântul bun le-ajută!
Eu nici nu mă gândesc să plec c-o plută
de nu vrei tu să plec! Și jurământul
cel sfânt să-l juri, că nici nu m-amăgești,
și nici nu-ți este-n gând — ferească Sfântul
alt rău asupra mea să mai pornești. ”
Zâmbind, Calipso-i asculta cuvântul,
iar când tăcu, ea-n mâini dumnezeiești
cu drag și suflet bun îi strânse mâna,
și-a zis cuvinte-ntraripate zâna:
„Ce multe șiretenii zeii-ți dară!
Și ce-nțelept pui mintea ta-n cuvânt!
Întinsul Cer asculte-m-așadară,
și-ascultă-mă tu, vecinice Pământ!
Eu jur pe Stix, cu apa cea amară,
căci el e cel mai groaznic jurământ
pe care zeii-l fac vrodată-n lume,
deci iată jur pe jalnicul său nume
că n-am în gând nimic ascuns de tine
și nici asupra-ți n-am s-aduc vrun rău.
Gândesc să faci ce cred că e mai bine
și negreșit aș face-o-n locul tău,
de-aș fi cum ești, cu-așa de mari suspine.
Am milă-n piept, nu gânduri de călău,
căci nu de fier mi-e inima și pieptul
și știu și eu ce-i bine și cu dreptul. ”
Așa vorbi juratele-i cuvinte
și repede spre deal plecă-napoi,
iar el plecând, urma zeiței sfinte.
Sosiră deci la peșter-amândoi,
Ș-aici în tronu-n care mai-nainte
șezu Hermias, el șezu, și-apoi
pe-o masă mândră, pusă lui în față,
tot felul de mâncări ce dau viață
la cei ce-s muritori, i-a pus stăpână,
și vin pe alb ștergar; și-n scaun sus,
la masă-n fata lui șezu și zâna.
Iar ei, frumoase nimfe i-au adus
nectar și-ambrozii. Și-ntinzându-și mâna
luau acum, mâncând din prinzul pus.
Și-au fost sătui, și-atunci, dumnezeiască,
așa-ncepu Calipso să vorbească:
„Mă lași așa de grabnic, așadară!
Și-așa-n curând, viteazule-Odiseu,
te și rentorci în mult-dorita țară!
Eu ce să zic! Drum bun, iubite-al meu!
Dar inima-ți, și-așa destul de-amară,
de-ar ști de-acum, așa precum știu eu,
ce-amar ți-e scris pînă s-ajungi la tine
acasă-n țara ta, atunci mai bine
ai sta pe loc, s-avem un pat și-o masă
și-n veci trăind tu casa să-mi păstrezi,
deși-ți dorești nevasta cea de-acasă
și zilnic plângi că nu mai poți s-o vezi!
Doar nu sunt eu atâta de rămasă
la trup și minte-n urma ei! Ori crezi
că poți, viteze-al meu, s-alături oare
zeiței, cum sunt eu, pe-o muritoare? ”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Să nu te superi, zâno! Știu că-ntreci
cu mult pe Penelopa-atât la minte,
cât și la chip, ca zeu ce ești. Și deci
nu-ți poate-o muritoare sta-nainte,
căci tânără rămâi, cum ești, în veci.
Dar totuși plâng să-mi văd pământul țării
și-aștept cu dor și clipele plecării.
Iar dac-un zeu va vrea să mă mai bată,
răbda-voi tot! Că-n multe rele fui,
iar inima de mult îmi e-nvățată,
pe mări și-n oști, și știu c-o fi ce-mi spui,
dar cred că toate s-or sfârși odată. ”
A zis. Și-apuse ceru-n noaptea lui,
iar ei s-au dus în peștera cea-naltă
și-n pat intrând, durmiră lîng-olaltă.
Când Zorile-au ieșit pe cer aprinse,
manta-mbrăcat-a și tunică el;
dar lung vestmânt în copcii nimfa-l prinse,
frumos țesut și alb și subțirel,
c-un brîu de aur mijlocu-și încinse
și-a pus pe cap frumosul testemel.
Și-așa-ncepu grăbită să gătească
ce-avea de lipsă e’, ca să pornească.
I-a dat topor de-aramă lucitoare,
cu două buze largi și bine prins
cu muchea sa-ntr-o coadă stătătoare
din lemn de corn și lesne de cuprins,
i-a dat și-o bardă neted tăietoare,
și-apoi l-a dus cu ea pe malu-ntins
de arini și plopi înalți și brazi de munte,
de-acei ce-ajung în nori cu mîndra frunte,
copaci uscați și-ușori ca să plutească.
Deci după ce l-a dus, plecă-napoi
Calipso zâna cea dumnezeiască.