Nichita Stănescu – O Viziune a Păcii

Mă ridic și azuria boltă o împodobesc
cu strigătul meu liniștit,
pe care l-am deprins din copilărie,
pe când rătăceam prin codrii seculari,
socotind trunchiul stejarului a fi
coloană din grădinile suspendate.
Îmi aplec bărbia în piept: astfel
glasul meu sună mai bărbătesc,
și aripile mi se văd mai bine, cum le întind
și tai, cu dunga lor, plimbătoarele fâșii
de portocalie lumină, pe care amurgul
le coboară din stâncă în stâncă,
făcându-le să sune.
Eu însumi, cu propriii mei ochi, – vă jur pe soare,
pe sufletul rotitor al păsărilor și pe umbra
mereu lungindu-se, a trupului meu, –
am dat ocol grădinii suspendate.
Era o intuiție a pământului fecund,
rostogolit între soare și stele,
și orice cuvânt de laudă aș fi strigat,
mai mult
mi-ar fi rupt dâra buzelor
mi-ar fi spart dinții aburind de mirare.
Eu te iubesc cu dragostea ochiului
pentru ochiul lui geamăn,
cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână,
cu dragostea gândurilor
pentru cuvintele în care se scufundă întocmai.