Tăcere, unde îți duci
cristalul tău aburit
de râsete și cuvinte,
și suspinele pomului?
Cum cureți, tăcere,
roua cântecului
și sonorele pete
pe care mări îndepărtate
le lasă pe imacularea
senina a mantiei tale?
Rănile cine-ți închide
când peste câmpuri
vreo bătrână fântână
dardă înceată-și implanta
în cristalul tău uriaș?
Unde te duci dacă-n amurg
te ranesc clopotele
și-ți sfarmă încremenirea
stolurile de strigături
și marea larmă-aurită
prăvălită pe-albaștri
munți hohotind?
Vântul iernii
îți sparge în tandări azurul,
și-ți taie dumbrăvile
tânguirea tăcută
a vreunui rece izvor.
Unde-ți așezi mâinile
întâlnești ghimpele râsului
sau fierbintea izbitură
de barda a patimii.
Dacă te duci către astre
tiuitul solemn
al păsărilor albastre
rupe marele echilibru
din ascunsul tău craniu.
Fugind de sunet,
tu însuți sunetul ești,
spectru al armoniei,
fum de țipăt și cântec.
În nopțile întunecate
tu vii să ne spui
cuvântul nemărginit,
fără suflare și buze.
Sfredelită de stele
și coaptă de muzică,
unde îți duci, tăcere,
durerea extraumană,
durerea de-a fi prizonieră
în capcana de sunete,
acum, când pe vecie îți este
izvorul tău sfânt înfundat?
Tulburi de gânduri
azi undele tale târăsc
cenușa sonoră,
durerea de-odinioară.
Ecourile țipetelor
ce s-au dus pe vecie.
Zgomotul îndepărtat al
mării, mumificat.
Dacă Iehova a adormit,
urcă la tronu-i strălucitor
sparge-i în cap
un luceafăr stins
și sfârșește definitiv
cu muzica eternă,
armonia sonoră
a luminii și, între timp,
întoarce-te la obârșia ta,
unde în noaptea eternă,
înainte de Dumnezeu și de timp,
izvorai liniștită.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura tăcerii și impactul sunetului asupra ei. Tăcerea este personificată, fiind descrisă ca o entitate fragilă, rănită de zgomot și căutând un refugiu etern dincolo de muzică și sunet.