La întoarcerea Laurei, cerul se înseninează şi natura se linişteşte.
Însă atunci când zâmbetele sale,
nu-i mai voilează chipul ce-nfloreşte,
degeaba în Sicilia trudeşte
bătrânul faur care dă la foale,
căci Jupiter rămas-a cu mâini goale,
din Mongibello arme nu doreşte,
iar sora lui încet se primeneşte
şi-Apollo varsă raze virginale.
Din vest se simte-acuma o suflare,
ce barca iute poate să o poarte,
iar pe păşuni trezeşte orice floare.
Şi stele rele fug pe câte-o parte,
de chipul cel iubit se-ascund se pare,
căci lacrimi pentru el au fost vărsate.
Sensul versurilor
Sonetul descrie o transformare a naturii și a cerului odată cu întoarcerea Laurei, idealizând frumusețea și influența ei asupra lumii. Elemente mitologice sunt folosite pentru a sublinia puterea și puritatea acestei influențe, sugerând că prezența Laurei aduce armonie și alungă întunericul.