Lucian Blaga – Poemul

Prietena, să nu mai rostim zadarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toți
el nu are chip și nu are nume – poetul!
Viața lui mult ne-a mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În anii de demult
poetul, cuvântul strivindu-și, a îndurat
năpastele toate cu bărbăție
și cele mai mari, cele mai crunte dureri, și le-a stins
în muntele singurătății, ce și-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albastrimile cerului,
și minutarele vremii treceau
ca tăișuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni și vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie și carne
s-au destrămat fără număr,
și viața – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ.
Poetul, cu numele șters și pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Și neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului
flancat de albe și negre solstiții
mare și singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
ca Dumnezeu răpitu-și-a singur putința-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Și nu l-a schimbat în cenușă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă.
32a3.
oaspete-n prag.
Mereu își dă sieși cuvântul
și pasul său era legământ.
Îngăduie, Prietena, să-ți amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spin cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetoarele toate-amutiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amutiră-n lumina ce-apare-n zadar
și fără de semne, de-atunci.
Și nu știu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.