Pan.
Acoperit de frunze veștede pe-o stâncă zace Pan.
E orb și e bătrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic încearcă-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă.
Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura își adapă zeul.
Ah, Pan!
Îl văd cum își întinde mâna, prinde-un ram
și-i pipăie
cu mângâieri ușoare mugurii.
Un miel s-apropie printre tufișuri.
Orbul îl aude și zâmbește,
căci n-are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde-n palme-ncetișor capșorul mieilor
și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lână.
Tăcere.
În juru-i peșterile cască somnoroase
și i se mută-acum și lui căscatul.
Se-ntinde și își zice:
„Picurii de rouă-s mari și calzi,
cornițele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară?”
Sensul versurilor
Piesa descrie un Pan îmbătrânit și orb, conectat profund cu natura. El simte venirea primăverii prin simțurile sale rămase, găsind bucurie în gesturi simple precum atingerea mugurilor și a mieilor.