Tu, inimă cuminte, blând miel prior în soare,
Pe pajişte, sprinţar, în primăvara nouă
Nu căuta să sorbi lumină din izvoare,
Ci potoleşte-ţi setea cu boabe mici, de rouă.
Tu, gând, hulub rotund cu aripile albe,
Nu bizui să sfâşii înaltul cu vultanii,
Ci zborul jucăuş ţi-l despleteşte-n salbe
Prin preajma casei unde te petrecură anii.
Tu, glas, nu mai cerca să plângi în limbi de clopot,
Ci, gureş ca pârâul când şerpui printre flori,
Culege-le mireasma şi spune-le în şopot
Poveşti cu stele care s-aprind şi mor în zori.
Sensul versurilor
Piesa îndeamnă la o acceptare a sinelui și la găsirea liniștii în lucrurile simple. Inimă, gând și glas sunt personificate și sfătuite să nu aspire la măreție, ci să se bucure de frumusețea și simplitatea prezentului.