Trista substanță-a cărnii de-ar fi gând,
păgubitoarele hotare-aș trece,
în ciuda depărtării, aducând
făptura ta ce-n alte zări petrece.
N-ar fi nimic piciorul meu de-ar sta
departe de tărâmul ce te-ascunde,
gându-i mai sprinten și de tine-ar da
închipuindu-și cum te-arăți și unde.
O, dar că nu-s gând îmi spune gândul,
n-am cum să sar peste noian de leghe,
îmi locuiesc pământ și apă trupul,
mi-e dat s-aștept, mi-e dată numai veghe.
Pământ și apă, ce va mai pot cere?
Doar lacrima, pedeapsă și durere.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă dorința arzătoare de a depăși distanța fizică pentru a ajunge la persoana iubită. Constată însă limitările corpului și incapacitatea de a se ridica la nivelul gândului, fiind condamnat la așteptare și suferință.