N-o să te lauzi, vreme, niciodată
Că eu mă schimb; a tale piramide
Nici noi nu-mi par, nici n-au nimic ciudat;
Veștmântul lor același lut cuprinde!
Trăim puțin, de-aceea ne încântă
Când vechiturilor le dai chip nou,
Căci pentru noi plăcerea e mai sfântă
Decât îndepărtatul lor ecou.
Înfrunt răbojul tău, te-nfrunt pe tine!
Prezentul și trecutul una-mi sunt;
Ne minți prin tot ce faci și rău și bine
În mersul tău grăbit peste pământ.
De-aceea cinstea-i singura mea cale
Și-n ciuda ta și-n ciuda coasei tale!
Sensul versurilor
Sonetul exprimă o sfidare a timpului și a schimbării. Vorbitorul își afirmă constanța și cinstea în fața trecerii timpului, refuzând să se lase înșelat de iluziile create de acesta.