Să nu lași iarna vara să-ți omoare,
Pân’ ce n-ai distilat ființa ta:
Umple flaconul; dulcea ta splendoare
Revars-o, până nu va dispărea.
Nu-i camătă de poți să fericești
Pe debitorii dornici de-a plăti;
În cazul când pe tine te prăsești,
De zece ori de-o faci e și mai și.
De zece ori ai fi mai încântat
Cei zece câte zece de-ar prăsi.
Ce poate moartea dacă, decedat,
Tu în posteritate ai trăi?
Nu fii căpos, ești prea frumos să mori
Și doar pe viermi să-i lași moștenitori.
Sensul versurilor
Sonetul îndeamnă la perpetuarea frumuseții prin procreere, ca o modalitate de a învinge moartea și de a lăsa o moștenire. Vorbitorul argumentează că refuzul de a avea copii este o formă de egoism, deoarece privează lumea de potențialul frumuseții și al vieții.