De teamă-n lacrimi văduva că-ți lași
În viața asta singur vrei să fii?
Ah, chiar de-ar fi să mori fără urmași,
Lumea, ca soața, tot te va boci;
Văduvă-ți va fi lumea, care va
Plânge că-n urmă n-ai lăsat nimic,
Căci oricare femeie ar păstra
Privind la prunc, al soțului ei chip.
Ceea ce-n lume omu-a risipit
Rămâne-n lume, locu-și schimbă doară;
Dar frumusețea are un sfârșit,
Și cel care-o păstrează, o omoară.
Inimă n-are cel ce pasămite
Așa un gest sinucigaș comite.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema egoismului și a refuzului de a procrea, argumentând că frumusețea ar trebui împărtășită și perpetuată, nu reținută și astfel distrusă. Cel care refuză să lase o moștenire este văzut ca având o inimă împietrită, comițând un act de autodistrugere.