Iubirea-mi crește, tu o vezi scăzând;
Dar nu te amăgesc, nu sunt actor;
Iar dragostea-i o marfă atunci când
Cel care-o are spune tuturor.
Iubirea-n luna mai mi-a dat fiori
Și triluri revărsam în mod firesc,
Cum vara cântă-n cor privighetori,
Dar în belșugul toamnei se opresc.
Nu că acum e vară mai puțin
Decât atunci când păsări au cântat,
Însă de triluri reci pomul e plin
Și ce-a fost bun cândva s-a degradat.
Cum au tăcut și ele, tac și eu
Să nu te plictisesc cu cântul meu.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura schimbătoare a iubirii și necesitatea tăcerii pentru a nu banaliza sentimentele profunde. Vorbitorul compară iubirea cu anotimpurile, sugerând că exprimarea excesivă poate diminua valoarea acesteia.