Fii înțeleaptă, nu-mi nesocoti
Gura ce-acum nu scoate un cuvânt;
Căci de tristețe poate voi rosti
Această jale ce mă roade crunt.
Aș vrea să te învăț neapărat
Cum să mă minți că mă iubești în veac;
Cei suferinzi, când moartea i-a chemat,
Vor să audă că există leac.
Ca de necaz, să n-ajung să bârfesc
Și să spun vorbe grele fel de fel;
În lumea-n care toți pălăvrăgesc
Neghiobii cred ce spune-orice mișel.
De-aceea, tu în ochi să mă privești
Chiar dacă altcuiva te dăruiești.
Sensul versurilor
Sonetul explorează complexitatea relațiilor, unde minciuna și iluzia devin preferabile adevărului dureros. Vorbitorul imploră iubita să-l mintă, conștient de trădare, dar preferând o falsă consolare decât realitatea crudă.