Eu cred în tine, inima mea, celălalt eu
nu trebuie să se ploconească-n fața ta;
Și nici tu în fața lui.
Tolănește-te pe iarbă cu mine, scoate-ți
tăcerea din gâtlej,
Nu vorbe, nu muzică sau rime doresc eu –
nici politeți, nici conferințe,
oricât de bune;
Numai legănatul tău îmi place, murmurul
glasului tău voalat.
Mi-aduc aminte, inima mea, noi doi
alungiți în transparența dimineții de vară;
Cum ți-ai rezemat capul de coapsa mea
și încet ți-ai întors fața către mine
Și desfăcându-mi cămașa deasupra sternului
ți-ai înfipt limba adânc în pieptul meu gol
Și te-ai întins până mi-ai simțit barba
și până mi-ai cuprins tălpile.
Repede izbucni și se revărsă împrejurul meu
pacea și cunoașterea care trece peste
toate disputele de pe pământ;
Și știu că mâna lui Dumnezeu este făgăduiala
mâinii mele,
Și că duhul lui sfânt este frate cu-al meu,
Și că toți bărbații de la facerea lumii încoace
sunt frați de-ai mei, iar femeile
surori iubite ale mele;
Și că iubirea este structura creațiunii,
Și infinită-i frunza și iarba, înverzită
sau ofilită pe câmpii;
Și furnicile brune printre micile lor
sonde subterane;
Și mușchiul de pe gardul cotit ca omida și
mormanul de pietre, socul, ochiul-boului
și floarea de băcan.
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune profundă cu sinele, natura și divinitatea. Vorbitorul găsește pace și cunoaștere în simplitatea naturii și în acceptarea universală a tuturor ființelor.