Cineva îl seamănă pe altcineva,
În propriu-i chip îl seamănă.
Bătătorește pământul cu grijă,
Și-apoi așteaptă-ncolțirea semințelor.
Sămânța crește și-i golește capul
Și-n gaură de șoarece îl schimbă.
Șoarecii devorează sămânța.
Cad morții pe loc.
În craniul gol vine vântul
Și fată adieri pestrițe.
Vasko Popa – Cele mai frumoase poezii – Ed. Tineretului
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și al morții printr-o metaforă a seminței. Sugerează o transformare întunecată și inevitabilă, unde viața este consumată și înlocuită, lăsând loc pentru un nou început, dar într-un mod straniu și poate înfricoșător.