Între pereți de ceață și fără de sfârșit
ca-ntr-un cavou e-nchisă, surpată în tăcere.
Prin inima-i trec umbre, cohorte de himere
din turnurile vremii ce-n gol s-au prăbușit.
Doar pletele-i de valuri în vânturi se resfiră
și-aruncă pescărușii cei fără somn în slavă;
cu buze nevăzute sărută-un cer de lavă
când stele-abia născute în ochii ei respiră.
Sensul versurilor
Piesa descrie marea ca pe o entitate veche și melancolică, închisă într-un ciclu nesfârșit. Imaginile puternice sugerează o frumusețe tristă și contemplativă, marcată de trecerea timpului și de umbrele trecutului.