Se vaetă prelung dogitele tălăngi
și umed urcă pâcla prin livezi –
coțofene sure spânzură de crengi.
Sunt singur… părăsit de toate
și mă destram în toamnă ca un vânt.
Mirese galbene mă țin de mână
și toate miros a pământ.
Tălăngile se vaetă prelung și mai grav.
Îmi strâng trudit privirile pierdute
când luna crește-n pieptu-mi, precum
un crin bolnav.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și destrămare personală în contextul unui peisaj autumnal, sugerând o apropiere de final sau de moarte. Natura devine un simbol al decăderii și al pierderii.