În poiana verde am găsit un fluier
Și i-am zis în treacăt: „O! Fluier pierdut,
Ai avut odată mult maestru șuier
Care uimea lumea, și-acuma ești tăcut.
Astfel și poetul viu în tinereța
Gingaș, cu iubire, dulce a cântat,
Dar i-a plecat fruntea tristă bătrâneța
Și i s-a stins glasul și-a rămas uitat.”
Fluierul răspunde: „Frate, frățioare,
A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,
Dar a noastră soartă e mulțumitoare;
Am cântat o doină, și e de ajuns.”
Sensul versurilor
The poem reflects on the transient nature of life and the acceptance of mortality. It draws a parallel between a forgotten flute and a poet whose voice fades with age, suggesting that even in oblivion, there is contentment in having contributed something meaningful.