Mai nouă dimineața rămâne-n amintirea
Plutașilor pe ape, din zori, la-ntâiul ceas.
Cântau, la deșteptare, cu toată omenirea,
Cu vâslele lăsate-n oglindă de atlas.
Făcând ecoul aripi de stoluri călătoare,
Venea ca de departe și parcă din trecut.
S-au răzvrătit în clocot talazele-n vâltoare
De s-a pierdut și pluta și vocile-au tăcut?
Sensul versurilor
Piesa evocă o dimineață senină și amintirea plutașilor, dar liniștea este brusc întreruptă de o furtună care aduce tăcere și pierdere. Sugerează fragilitatea amintirilor și a momentelor frumoase în fața forțelor naturii sau a timpului.