Ca tine, pom cu-atât belșug de frunză,
Aștept un fir de vânt să mă pătrunză.
Frunzele tale sunt simțirea mea
Fremătătoare, ca și ea.
Un simțământ, o frunză legănată,
Mișcându-se tot pomul dintr-o dată.
Tu câtă frunză ai și câte crăci
Eu tot atâtea am, însă ascunse,
Când mă frământă îndoiala sunt
Înfiorat, din vârfuri până la pământ,
De unde alte ramuri se-mpereche
Și caută o lume să iasă-ntr-însa, veche.
Iunie 1967
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea dintre emoțiile umane și natură, folosind metafora frunzelor unui copac pentru a reprezenta sentimentele și trăirile ascunse. Vorbitorul își compară stările interioare cu bogăția și complexitatea unui copac, reflectând asupra îndoielilor și căutărilor sale.