Zăbovim până târziu, urmărind cum, domol, ne învăluie noaptea:
Nici un ceasornic nu numără clipele.
Unde sunt săruturi și brațele îmbrățișează
Timpul nu are relevanță.
Miez de vară: frunzele atârnă mari și nemișcate;
La margine de pleoapă, o stea –
Sub mătasea pielii, o mare –
Ele ne spun că aici nu există timp.
Stăm; frunzele nu cunosc vârsta verii.
Nici un ceasornic nu simte nevoia să ne convingă
Că nu avem decât ceea ce ne amintim:
Vârtejul unor minute în jurul tâmplelor.
Suntem asemeni unui rege și a unei regine
Atunci când mulțimea nesăbuită preia controlul;
Interval în care copacii își leapădă, împăcați, coroanele
În lacuri.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea timpului și frumusețea clipei prezente, sugerând o evadare din constrângerile realității cotidiene. Versurile evocă un sentiment de nostalgie și contemplare asupra trecerii timpului, comparând experiența cu un moment suspendat în eternitate.
