Stroe Constantin Slătineanu – Seceta

Plânge cântând pădurea bătrână,
Plânge cu plânsu-i sălbatic,
Că viforul cel de jăratec
Urgia din ceruri o mână.
Şi văile gem şi munţii de asemeni,
Că-ncetul cu-ncetul viaţa le-o fură
Vântul ce urlă, bici de căldură,
Prin stâncile cele de cremeni.
Secat e pământul de atâta blestem,
Secat e şi stă ca să ardă,
Doar corbii croncăne-n hoardă
De diavoli, iar vitele gem.
Gem şi mor pe câmpii,
Când moartea pândeşte tot pasul,
Doar corbilor li se aude glasul,
Vestitor de grele urgii.
Trozneşte pământul şi stă ca să crape,
Şi cade din ceruri smoală de foc;
Opritu-s-a ziua în loc.
Şi soarele arde şi nici nu sunt ape.
Le suge pământul, flămând le opreşte.
Ba chiar porumbul, schelete muncite,
Scârţâie jalnic cu frunze sucite,
Şi-i jale în aer, căci moartea pândeşte.