Amurgul are astăzi luciri ca de mătase
Pe care lunecară mâini albe de prințese,
Și-n faldurile care pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese.
Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe care vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.
Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale și uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.
Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.
Și turlele părură ca brațe disperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumusețe murea pe înserate
Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu.
Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Și turlele-nălțate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătase
Și limpede ca roua pe albe flori de crin!
Sensul versurilor
The poem reflects on the fading beauty and grandeur of a city, lamenting its decline and the loss of its former glory. It evokes a sense of nostalgia and sadness as the city's spirit fades into the twilight.