Dorm visurile tale, cu tine dimpreună,
Și-n sărbători nu-i nimeni, cuprins de duioșie,
O candelă s-aprindă pe groapa ta pustie,
O lacrimă să verse, o floare să depună!
În zori mai ciripește vreo pasăre pribeagă
Pe brațul crucii negre ce-ți străjuie mormântul,
Prin iarba mohorâtă cu şuier trece vântul,
Și multe spune dânsul cui știe să-nțeleagă:
Că vremea noastră-i tristă și plină de mizerii,
Dar alte generații pe urmă ei veni-vor.
Din negura uitării cu drag ademeni-vor
Icoana ta, o, dulce și trist bard al durerii!
Când s-or preface-n țărnă acei ce te uitara,
Vei tresări din groapă chemat la viață nouă;
Va picura din gene dumnezeiască rouă
Și-ți va-nflori pe groapa eterna primăvară!
Sensul versurilor
The poem reflects on death and remembrance, lamenting the absence of mourning while expressing hope for future generations to remember and cherish the deceased. It suggests a cyclical return to life and beauty, promising an eternal spring.