Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoară
o urmă nevăzută de nimeni în nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseară?
Sau numai prevestirea, prezența fără chip
a unui zeu ce-așteaptă să se-ntrupeze? Cine-i
atât de bland și tainic sub vântul mișcător,
și-n stare să imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversă a feței tuturor?
Ma cuibăresc ca valul în ea, mă strâng, mă-nghesui,
ma las sorbit ca spuma de-un element poros
și modelez în soare o clipă înțelesu-i
secret, spurcat de păsări și tălmăcit pe dos.
Înnebunit de lună, orbit de suflul mării,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al întâmplării,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității și a căutării sensului în urmele lăsate de trecerea timpului. Metafora urmei în nisip devine simbol al misterului existențial și al dorinței de a descifra sensul ascuns al vieții.