Stefan Augustin Doinaş – Păunul Albastru

I.
Zorii-i hrăneau privirea. (Dacă viața e dată păsărilor ca grăunțe, această clipă, zilnic ciugulită, se-nmiresma treptat în gușa lui).
II.
Drept care se ivi, de după casă, ca voievozii tineri dintr-un viscol.
Și-așa precum, o dată într-un secol, pădurea de la Dunsinane pornește, copacii îi făcură loc; chiar casa se ghemui în umbră; și sticliră ferestrele, ca niște mari pleoape tentate-o clipă să-și preschimbe visul pe răsăritul Soarelui.
Cucernic și, poate, ipocrit ieși din umbră, exact în clipa când mirese plânse și-mbujorate navigau pe zare.
El apăru.
Iar ochiul, din prudență, îl deslusi ca pasăre (căci, altfel, cine-ar putea să-ndure agresiunea minunilor?) : o pasăre stupidă, infatuată, cu un mers șăgalnic, între copacii speriați al căror frunziș vibra; înaintând, cu grijă, parcă s-ar reculege să devină ea însăși (și, de fapt, ea era numai o pasăre-vedenie, asemenea acelor adevăruri prea cumplite ce se rarefiază, ca să fie mai suportabile) ; picioare înalte, un trup cam otova și, ca să-i pună grosolănia în lumină, capul semeț, deși strivit de diademă; doar coada se purta-ntr-un chip firesc dereticând gospodărește curtea.
III.
Nimic nu-l anunțase.
Și de-aceea, el se vesti scoțând un țipăt groaznic: triumf (ca-n orice naștere) și spaimă (ca-n orice afirmare-a vieții) și stridență (ca în orice formă nouă) erau în sunetele colțuroase care zburau ca liliecii; însă, era un țipăt îndeosebi urât: el încă nu-nvățase cum să-și spună pe nume, și era ceva agonic în lecția ce-o repeta zadarnic.
IV.
Încât copiii se trezeau și, încă pe jumătate-n paradis, ghiceau aproape tot ce se-ntâmpla afară.
V.
Dar nu-l vedeau.
Nu desluseau păunul ce profitând de-un spațiu nou (ca domnii de rarefierea palcului de codri), cerea acum, cu spaimă și stridență, un orizont mai nalt, mai pur al vieții.
Ei nu vedeau păunul care-acuma părea o biată victimă a unei rivalități cu Soarele.
El însuși și-o ignora.
Și n-avea cum s-o afle.
El nu știa pe ce tulpini fragile își află loc miracolul: orbește-și desfășura rotirea printre arbori; încet se desfacea din el o parte; penajul luând foc se sătura ca rouă de grandoare; el scotea un sunet orb, sălbatic, ca de fiară-n delir, delir al lucrurilor toate, al virtualității lor, expuse lumii întregi, epure al tainei înlăcrimate, rai pierdut de păsări.
El își desfășura încet penajul ca un delir al lumii-nlăcrimate.
VI.
Erau acolo flori, poate vorace; ochi, mai curând orbite, fără iris; și stele, lacrimi îngerești, și ținte în zbor pentru arcași, și alimente pentru profeți: păianjeni, ierburi, miere; cuvinte, sâmburi de cuvinte, care-și refuză miezul; zone limitrofe neantului, și păstrăvi din Iordan; potire, clopote și turnuri; smirnă cu fumegări liturgice, și arii de secole-mpietrite, dizolvate acum de-o rază; și erau chiar raze; și însuși Soarele, prezent, mimându-și cu artă răsăritul, și rațiunea profundă a acestui simulacru.
Stăteau acolo, animate toate, rotite-n strictă dependență de o materialitate, și-ntrecând-o, asemenea acelui vast borcan care, plasat pe-un deal în Tennessee, se integra și nu se integra-n priveliște, asediat de codri.
VII.
Acuma, coada lui era cu totul desfășurată.
Soarele – pe boltă.
Rivalitatea lor se dovedea doar aparentă: limita a Celui ce, pastișându-se pe sine însuși, reduce infinitul cu-o fărâmă.