Văzduh nevârstnic. Stau și-ascult
O mută convertire-n lucruri.
Decembrie-mi vestea, demult,
Acest pojar de involucruri
Suflate ca din nări de boi,
Această oarbă constelare
De inocență peste noi.
Ce liniște! Pe inelare
Descind logodne. În auz
(mai vechi sună vechile cuvinte?)
țâșnește, incers, un havuz.
Alcătuire prea fierbinte,
Obrazul nostru plânge, ros
-ca de acizi rotind în pâlcuri-
de-un ger înalt și somnoros,
de-un grai virgin ce pune tâlcuri
pe gură, streșină și vreasc.
Și-mi vine, parcă, să mă nasc.
Sensul versurilor
Piesa descrie o transformare interioară profundă, sugerată de imaginea ninsoarei și a iernii. Vorbește despre o renaștere spirituală și o regăsire a inocenței în mijlocul naturii.