Prin papură și sălcii plângătoare
amiaza cade-n ape, fulgerând.
Ca mlaștinile ne-am umplut de soare
și de întunecime rând pe rând.
Parcă de veacuri stăm așa-ntr-o rână:
trec păsările către sud și vin,
și-un alt popor trăiește sus pe munte,
și-aceeași ciocârlie cântă-n vânt,
și stelele pălesc la noi pe frunte,
și nu găsim în veac niciun cuvânt.
Închiși în noi, ca semnul într-o carte,
tânjim în orizontul nostru mic.
Suntem sătui de dragoste și moarte
și niciodată n-așteptăm nimic.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de pasivitate și contemplare, în care eul liric se simte captiv într-un ciclu nesfârșit, lipsit de speranță și aspirații. Natura devine un fundal al acestei stări de inerție, accentuând sentimentul de stagnare și lipsă de sens.