Evul luminii e, demult, o amintire.
În locul cerului, respir o noapte
cu pieptul tatuat; păunii umblă
din țară-n țară fulgerând molozul
cu cozile; pe plajă, înecații
foșnesc ca scoicile, bătuți de valuri;
iar plopii care ieri au fost feștile
acum s-au consumat: câmpia-i neagră.
Numai în grotă încă e lumină.
Bărbatul, de la brâu în jos, e stâncă:
el ține-n brațele-nălțate care
încep treptat și ele să-mpietrească
trupul femeii, ultima ofrandă.
Iar muntele se simte plin pe dinăuntru,
ca zările, de stele ce pulsează.
Sensul versurilor
Poezia descrie un peisaj dezolant, unde lumina trecutului s-a stins. Singura speranță și lumină persistă într-o grotă, unde un bărbat transformat în stâncă oferă trupul unei femei ca ultim sacrificiu, sugerând o căutare disperată a sensului într-o lume întunecată.