De frigul toamnei aspre, nădejdea-i desfrunzită,
Ca liniștita soartă pășește calul meu,
De marginile hainei de umblet fâlfâită,
Cu umedele-i buze prinzându-mă mereu.
Dar nu mă duc spre lupte sau spre-un tihnit coclaur,
Ci pe ascunse urme colind, când ziua lin
Se stinge licărindu-și călcâiul ei de aur
Și-n coșul vremii mele strâng faptele ce vin.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a pierderii speranței odată cu venirea toamnei. Naratorul colindă pe ascuns, adunând experiențe și fapte în coșul vremii sale, într-o atmosferă melancolică.