În dantelă de lună
Valea momește stihii.
Din icoană Magdalena
Zâmbește către copii.
Seara albastră uimită
Holbează ochi mari.
Luna se clatină-n leagăn
Printre stejari.
Se vestește furtună și viscol
Cu mărgele de sticlă, reci,
O pasăre trece și țipă
În vânturi de veci.
Moartea-și ascute toporul
Și iată, Magdalena plânge.
Cineva rătăcit în stepă
Mâinile-și frânge.
Moscova cârciumărească
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de melancolie și tristețe, folosind imagini ale naturii și ale morții. Magdalena, personajul central, pare a fi o figură protectoare, dar și una vulnerabilă, prinsă într-un ciclu al suferinței.