Ies pe-ntâia zăpadă din sat,
Parcă zbor, parcă zburd, parcă-s beat,
Înserarea mi-aprinde o stea,
Ca pe-un sfeșnic în largul de nea.
Nici nu știu: mai e zi pe pământ?
E-un cocoș ori o pleaznă de vânt?
Tot ce văd nu-i un simplu miraj?
Nu-s lebede-n stol pe imaș?.
Câmp feeric în albul tău pur!
Tot ce-ating se-ncălzește-mprejur!
Câți mesteceni cu sânii lor goi,
Ce i-aș strânge la piept în zăvoi!.
Ah, silvestre desimi, tulburimi!
Glii sub pătura fulgilor primi!
… Și lipi-m-aș, mă-ncearcă-un îndemn,
De-ale sălciilor șolduri de lemn.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare printr-un peisaj hibernal, evocând un sentiment de nostalgie și contemplație. Naratorul se simte conectat cu natura și își exprimă dorința de a se contopi cu ea.