Crângul drag, pe limba-i de mesteacăn,
m-a făcut altminteri să gândesc.
Triști cocori, în carduri lungi când pleacă,
nu regretă că ne părăsesc.
Ce să mai regrete? Doar în viață,
marii treceri îi suntem supuși!
Lanul lângă iaz, pierdut în ceață,
pururea-i visează pe cei duși.
Singur, într-a câmpului tristețe,
vad cocori în nori de borangic..
Nu-mi jelesc pierduta tinerețe,
din ce-a fost, eu nu jelesc nimic.
Și nici floarea vieții scuturată,
și nici anii scurși fără de rost..
La căldura sorbului vreodată
nimeni n-o să-și afle adăpost.
Sorbul n-o să-și mistuie ciorchinii,
n-o să piară al ierbii moale pat..
Cum cad frunze-n poalele grădinii
tristele cuvinte astăzi cad.
Dar din ele vremea de-o să aleagă
dar gramezi ce nu mai folosesc,
spuneți că, vorbindu-mi, un mesteacăn
m-a făcut altminteri să gândesc!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a schimbărilor inevitabile din viață, folosind imagini din natură pentru a exprima un sentiment de melancolie și acceptare. Vorbitorul își amintește de trecut fără regret, găsind o formă de consolare în ciclicitatea naturii.