Și iată-i pe trunchi
ei sparg pietre:
un verde mai nou decât iarba
că inima se odihnește:
trunchiul părea deja mort
înclinat pe râpă.
Și totul mi se pare miraculos;
și eu sunt acel nor de apă
care reflectă astăzi în șanțuri
mai albastră decât bucata sa de cer,
verde care desparte coaja
că până în seara asta nici nu era acolo.
Sensul versurilor
Piesa descrie o contemplare a naturii și a miracolului vieții. Vorbitorul se identifică cu un nor care reflectă cerul, observând apariția neașteptată a vieții noi într-un loc aparent mort.