„… Sintaxa a fulgerului! O, pur limbaj de exil!
Departe e malul celălalt unde mesajul se luminează:
Două frunți de femei sub cenușă, însemnate de-
Același deget; două aripi de femei la fereastră, stârnite
de-același suflu…
Dormeai în această noapte, sub naltul copac de
fosfor, o, inimă de ființă în rugă prin lume, o, mamă a
Proscrisului, când în oglinzile odăii imprimat îi fu chipul?
Și tu, mai zorită sub fulger, o, tu zorită să tresari
pe celălalt mal al sufletului ei, soață a forței sale și slăbi-
ciune a forței sale, tu ce suflarea ți-o întregeai cu su-
flarea ei,
Te vei mai așeza pe patul pustiu, în tresăririle
sufletului tău de femeie?
Exilul nu-i de ieri! Exilul nu-i de ieri!… urăște,
o, femeie, sub streașina casei tale, un cântec de pasăre
din Barbaria…
Tu n-o să asculți vijelia în depărtare înmulțindu-ne
drumurile și pașii, fără ca strigătul tău de femeie, în
noapte, să nu asalteze în cuibul său pajura echivocă a fericirii!”.
… Taci, slăbiciune, și tu, parfum de soție în noapte
Ca migdala nopții însăși.
Pretutindeni pribeagă pe țărmuri, pretutindeni
pribeagă pe mări, taci, duioșie, și prezență creată cu
aripi la înălțimea șeii mele.
Voi relua drumul meu de Numid, în lungul mării
de-nstrăinat… Nici o verbină pe buze, ci pe lim-
bă, ca o sare, încă fermentul acesta al lumii vechi.
Silitra și natronul sunt teme ale exilului. Gândurile
noastre fug la fapte pe pârtii de oase. Fulgerul îmi des-
chide o albie de proiecte mai vaste. Furtuna în van mută
bornele absenței.
Cei ce s-au dus să se-ncrucișeze în marile Indii atlan-
tice, cei care adulmecă ideea nouă în prospețimile
abisului, cei care suflă din cornuri la porțile viitorului
Știu că-n nisipurile exilului șuieră marile pasiuni
ghemuite sub biciul fulgerului… O, Risipitorule sub
sarea și spuma lui iunie! Păstrează vie printre noi forța
ocultă a cântului tău!
Asemenea celui care spune trimisului, și acesta
îi e mesajul: ascundeți fața femeilor noastre; ridicați
fruntea fiilor noștri; și consemnul e de-a spăla piatra
pragurilor voastre… Vă voi spune în șoaptă izvoarele
unde mâine vom clădi o mânie pură”.
#.
Și e ceasul, o, Poete, să-ți spui numele, neamul, și
rasa…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele profunde de exil, pierdere și căutare a identității. Vorbitorul se confruntă cu amintiri, dorințe și un sentiment de înstrăinare, căutând un sens și o forță interioară în mijlocul acestei stări.