O, frânge destinul! prinosul înalt:
În parcuri a noastră ființă-n coroane
de spumă, ori oameni ciopliți în bazalt,
în jur largi portale și bolți sub balcoane.
O, clopot, te-nalță cu glas de aramă
peste-a zilelor șiruri, lumini cenușii!
Coloana din Karnak, ori mândră coloană
ce dăinuie lângă temple pururea vii!
Azi, iscate ofrande veșnic egale
perindă sub chipul grabei orizontale
galbena zi spre nopți prea-ntinse, orbite.
Dar goana se stinge și nu lasă urmă;
iar urmele scrise-n văzduh de se curmă,
în zadar nu au fost. Doar poate, închipuite.
Sensul versurilor
Sonetul explorează ideea destinului și a trecerii timpului, sugerând că, deși goana vieții se stinge și urmele pot dispărea, eforturile și experiențele nu sunt în zadar, chiar dacă sunt doar închipuite. Poemul meditează asupra efemerității și a căutării unui sens etern.