Privește floarea, țărnei credincioasă:
Destin îi dăruim o clipă, doar atât!
Dar cine-o știe, veștedă, că-i pasă:
A noastră-i jalea ei, demult am hotărât!
Orice vrea să plutească! Cu pași grei
Noi peste tot călcăm greoi, mai apăsat;
Și dăscălim cu necuprins temei
Copilării ce pururi s-au păstrat.
Un cuget de-ar dormi somn adâncit
Cu Firea-n preajmă – o, cât de ușor –
Din geamănul străfund spre zori venind
Ori poate-ar rămâne-n răsad, preaslăvit
De flori, pocăitul, fiind doar al lor
Cu surori și cu frați, peste câmp adiind.
Sensul versurilor
Sonetul explorează efemeritatea vieții, folosind imaginea florii ca simbol al fragilității și al destinului limitat. Se reflectă asupra impactului uman asupra naturii și asupra dorinței de a evada într-o stare de somn profund, conectată cu esența primordială.