Rainer Maria Rilke – Requiem

Ce de nume mi s-au întipărit,
câine, vaca și elefant
demult știute și-ndepărtate foarte,
și-apoi și zebra -, ah, de ce?
Cel ce mă poartă-acum
urcă, cum peste toate
nivelul apei. –I liniște
să știi c-ai fost, când nu te-mpinge cu forța,
prin lucruri aspre și mângâietoare,
spre chipul ei înțelegător?.
Și-aceste mâini începătoare –.
Spuneați odată: el promite…
Da, promiteam, dar ce vă promiteam
acum nu-mi face frică.
Uneori, de casă-aproape, mult stateam
și-n urma păsării priveam.
De-aș fi putut să fiu acel privit!
Ma purta, ma ridica, sprâncenele-mi
erau sus de tot. Pe nimeni nu iubeam.
A iubi era doar spaima, -nțelegi, apoi
nu eram noi,
eram mai mare ca un om,
eram
de parcă primejdie însumi aș fi fost,
și chiar în ea
sămânța-am fost.
O sămânță mică, o las străzilor,
și vântului o las. O dăruiesc.
Fiindcă toți stateam așa-mpreună,
eu n-am crezut nicicând. Ma juruiesc.
Vorbeați, râdeați și totuși nu era
nimeni în vorba și nici în râs. Nu.
Cum vă mișcați voi toți, nu se mișca
zaharnița; paharul plin cu vin – tot nu.
Mărul statea. Ce bine uneori era
mărul masiv, plin, să îl cuprinzi,
trainica masă, cănile tăcute
și potrivite, ce anul liniștea’.
Și jucăria-mi era bună câteodat’.
Putea fi chiar ca celelalte-obiecte,
de-ncredere; dar nu atât de odihnită.
Astfel statea în ne’ncetat vegheat,
la mijloc, ca între mine și pălăria mea.
Era un cal de lemn și un cocoș, era păpușa cu doar un picior;
am făcut multe pentru ea.
Cerul mai mic, atunci când îl vedea, –
devreme-am înțeles: ce singur e
un cal de lemn. A face poți oricum
un cal de lemn, oricât de mare.
Vopsit e, și tras după aceea,
și lovituri primește de la drum.
De ce n-a fost minciuna, când asta-i
“cal” numit? Deoarece, puțin, tu însuți
precum un cal te simți, pletos, vânjos,
patruped devenind – (spre-a deveni
odat’ bărbat?) Dar nu erai
deodat’ din lemn de dragul lui, puțin,
și deveneai aspru in alin,
și-un chip din ce în ce mai mic faceai?.
Acum eu cred mereu c-am făcut schimb.
Vedeam pârâul, și cât am susurat,
pârâul susura, în el săream.
Unde vedeam un sunet, am sunat,
și-unde suna, cauza eu eram.
Astfel, eu peste tot cu sila m-am băgat.
Și era totul fără mine mulțumit,
de mine-acoperit, și întristat.
Acuma sunt, dintr-o data, des-părțit.
Începe
o nouă învățare, întrebări noi?
Sau pot să spun acum,
cum totul e la voi? – M-aș speria.
Casa? Nicicând prea bine nu am înțeles-o.
Odaile? Ah, multe existau acolo.
…Mama, cine era de fapt
cățelul?
Și chiar gasind boabe în pădure,
îmi pare-acum o stranie descoperire
………………………………………………… ………………………….
Ar trebui copii morți să mai fie,
cu care să mă joc. Însă, -s mereu
unii ce mor. Întâi zăceau, la fel și eu,
în camera, și nu se însănătoșeau.
Sanatos… Cum sună-aici. Mai are sens?
Acolo, unde sunt,
nu este, cred, nimeni bolnav.
De la durerea mea de gât e deja mult –.
Aici oricare-i ca o băutură rece.
Încă, pe cei care ne beau, nu i-am văzut