Prins de-alei, de-o parte
și de alta, blând,
urmărind vreun semn, departe
iar și iar ducând.
Într-un grup pătrunzi deodată,
unde un umbros bazin
patru bănci de piatră-arată,
ce-mprejur se țin.
Într-un timp desprins agale,
care-și face singur drum.
Și pe ude piedestale,
unde nu-i nimic acum.
Din adânc, de așteptare,
un suspin tu scoți târziu;
când pe-obscure margini pare
stropul argintiu.
Printre-ai săi să te confunde,
și-ți vorbește-așa mereu.
Tu te simți cu pietrele profunde
și rămâi la fel de greu.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare solitară printr-un parc, unde naratorul se pierde în gânduri și sentimente profunde. Interacțiunea cu elementele naturii și cu atmosfera locului generează o stare de melancolie și introspecție.