Din domoale destrămări fluide
Urcă parcurile ne-ncetat;
Cu poveri de ceruri sus, solide,
Ce, durând, dintr-un trecut răzbat,
Peste clare pajiști să se-aștearnă
Și mereu cu-același mândru fast,
Ocrotite-așa când se răstoarnă,
Să-și retragă spațiul vast,
Și sporind regalei măreții
Nesecatu-izvor, crescând din sine
Și în sine revenind: mai pline
De splendori, de lux și purpurii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o imagine poetică a parcurilor care se înalță din destrămări, purtând poveri ale trecutului și revărsându-se peste pajiști. Ele cresc din sine și se întorc în sine, devenind mai pline de splendoare și lux, sugerând un ciclu continuu de renaștere și frumusețe.