Ce te recheamă azi
În grădina foșnind a neliniști,
prin care abia luneca
un ultim fior de soare? Privește
ce sever este verdele-n urmă-i.
Vino! Dac-aș putea ca și tine
uita greutatea copacilor.
(Să cadă unul dintr-înșii de-a curmezișul,
câți inși ar veni să-l urnească din drum?
Ce e ceva mai greu decât trunchiul?)
Ai coborât
sonorele trepte de piatră;
te-am auzit.
Aici nu mai sta să suni.
Sunt tot adunat în auz,
ciulind urechea la tine, la vânt.. Dintr-o dată
o privighetoare începe să cânte
ascunsă-n tufiș.
Ascult-o, în aer, plutind
ori căzând, ori nemaisfârșindu-și trilul. Tu
o auzi cu mine, tu –
sau te mai frământă și astăzi cealaltă faţă
a glasului, ce nu mai cată spre noi?
Sensul versurilor
Piesa explorează o chemare nostalgică într-un loc familiar, dar acum încărcat de neliniște. Vorbitorul reflectă asupra greutății trecutului și asupra incapacității de a se elibera complet de amintiri, în timp ce ascultă sunetele naturii.