Când zăvoiurile serii
sună inimile serii.
Şi apleacă peste ape clătinate alăute,
lenea Oltului se duce legănându-se pe plute.
Zboruri amurgesc, şi umbre cum alunecă nălucă
spre ostroave dunărene a trecut un dor de ducă.
Intră soarele în apă ca o ciurdă roşcovană.
Seara sună jale lungă, frunză-n dungă, frunzuleană.
Grei, dorm bivolii tăcerii tolăniţi în fund de zare.
S-a lungit în cer, pe labe de topaze, Ursa-Mare.
Când luceferii atârnă de albastre cobiliţe,
luna pleacă-n târg, la piaţă, într-un car cu lubeniţe.
Şi pe ţărmul vechi, cu zboruri înnoptate şi cu doruri,
inima de altădată, fără plute, fără zboruri,
doarme somn de mlaştini sure, unde papura se-adună,
somn de bivoli mari de lene trândăvind în bălţi cu lună,
somn de stepă tâlhărită, când în toi de bărăganuri
putrezesc troiţe strâmbe la răspântii fără hanuri.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de nostalgie și melancolie, pictând imagini ale naturii românești și ale unui trecut îndepărtat. Versurile sugerează o pierdere a inocenței și o reflecție asupra trecerii timpului.