– în amintirea lui Dragoș Vicol –.
De taină plaiul turmelor mioare,
gură de rai care spre cer pornește
și câini tehui ce latră omenește
într-un târziu ce fumegă și doare.
De taină codrul, frunza de răcoare
și fluierul urcându-se pe dește
și cei doi baci în spaima care-i crește
și Miorița-n muta ei ardoare –.
Vai, Mamă, vino până ce cade seara,
sosește-mă și dă-mi puteri de mire:
își scoate, iată, neființa gheara.
Și iată munții deschizându-și pragul
spre firul meu ca un paing subțire
și-aud prin aer vâjâind baltagul.
Sensul versurilor
Poezia evocă un peisaj pastoral idilic, dar este umbrit de presimțirea morții. Vorbitorul cheamă mama în ajutor, confruntându-se cu neființa și auzind apropierea violentă a baltagului, simbol al morții.